iertare

Aș vrea să-mi torn apusul într-un pahar și să-l sorb până-mi intră în fiecare celulă. Și să mă-ncălzează pe interior. Să mă gâdile cu nuanțe de portocaliu și violet. Să-mi danseze papilele gustative.

Să mușc din curcubeu mi-ar plăcea, mai ales atunci când pe cerul vieții mi-e furtună. Să-mi rămână printre dinți un pic de verde și c-un galben intens. Să deschid gura și să mângâi oamenii cu câte-un albastru. Să-l privesc pe omul meu iubit și să-l îmbrac într-o aură roșie, plină de iubire. 

Să fur un pic din ciripitul păsărilor și să-l închid într-un borcan, de unde să mă-încarc atunci când în mine se așterne liniștea. Liniștea aia dinaintea furtunii.

Să iau câte-o bucată de nor alb, pufos, și s-o strâng tare, tare-n brațe până o transform în popcorn. 

Aș vrea noaptea să-mi umplu stomacul cu stele, să le savurez una câte una și să le las să lumineze atunci când mi se-ntunecă mintea. 

Aș vrea să împrumut bucăți din soare pentru fiecare moment în care îngheț de frică. 

Și un pic de ploaie când mă murdăresc de griji. Să mă curețe puțin. 

Aș vrea să iau fărâme de vânt, să-mi stingă furia, mai ales atunci când nu mai știu să o transform în frumos, în bun.  Aș vrea să nu uit să trăiesc în timp ce știu că mor puțin câte puțin. Nu așa-i firesc? 

Și aș vrea să-mi dau voie să mor puțin câte puțin, în fiecare zi, doar ca să simt că trăiesc.  Aș vrea să îmbrățișez și om, și câine, și copac, și munte.

Aș vrea să îmbrățișez viața cu toate cicatricile ei. Să o mângâi și să îi spun “Nu va fi bine. Este bine! Sunt aici, lângă tine!”. Să îi iau obrajii în palme și să o privesc în ochi spunându-i: iartă-mă. 

Iartă-mă că te-am ciufulit, te-am tras de urechi, am țipat la tine. 

Iartă-mă când îți urlam că ești nedreaptă, urâtă și rea. Nu îmi dădeam seama că… “frumusețea” stă în ochii privitorului. Și iartă-mă, te rog, când zbieram căci nu te găseam. Nu aveam habar că nu tu mă animi pe mine, ci eu pe tine. Dac-ar știi oamenii asta… 

Și mai iartă-mă pentru momentele alea în care îți dădeam șuturi în fund, să te miști mai repede. Apoi, eu eram cea care cădea în genunchi. Nu știam că am nevoie de odihnă, de pauze, de blândețe. Confundam blândețea cu lașitatea. Confundam odihna cu renunțarea. Și șutul în fund îl dădeam din convingerea perseverenței. Ehe.. de aș fi știut eu!

Și mai iartă-mă când eu nu țineam cont de mine, dar te blamam pe tine pentru consecințe. Știi, așa suntem noi oamenii. Cam luăm lucrurile ca atare. 

Și știi pentru ce să mă mai ierți, viață? Pentru toate momentele în care îmi așterneai flori, marea și cerul în față, dar eu nu le vedeam. Pentru atunci când îmi inundai urechile cu ciripit de păsărele și muzică, dar eu nu le auzeam. Și mai ales pentru atunci când îmi trimiteai oameni și îmbrățișări… dar eu nu le simțeam. Să mă ierți și pentru momentele în care mă țineai în viață prin respirație, dar eu o sugrumam, ba cu frică, ba cu furie. Și să mă ierți, viață, că răsăritul îl consideram povară și apusul chin. Așa-i cu noi oamenii, ne chinuim cu începuturile și tragem de final. Ce să faci… Cam ăștia suntem. 

Dar viață, să știi că eu, de fapt, te iubesc. Te apreciez. Îți sunt recunoscător. Un muritor recunoscător. 

semnat cu drag viață,

un muritor.